Pentru mine, cântăreţii castraţi vor rămâne un simbol, un mit de neatins pentru tot ceea ce înseamnă arta lirică universală. Am vrut să-i fac cunoscuţi, adunând date concrete ce au rămas peste timp în arhivele bisericilor; renumitelor teatre muzicale, acolo unde ei au strălucit de-a lungul vieţii; date înscrise în jurnalele de călătorie ale contemporanilor, care au avut privilegiul să-i admire, să-i contemple şi să-i aplaude în sălile de spectacole.
Cei de astăzi privesc acest fenomen unic, ca o curiozitate de neînţeles. Într-adevăr ei pot fi numiţi, fără echivoc, adevărate staruri.
Expresivitatea, sensibilitatea, delicateţea, eleganţa, rafinamentul, prestanţa, bunul gust, toate aceste însuşiri sunt daruri fără de preţ oferite de Dumnezeu, iar cântăreţii castraţi l-au avut din plin, fiind asemuiţi cu îngerii, acele glasuri ce au străbătut cândva cerurile.

Autorul – Radu Corneliu Făgărăşan

Motto:

“Iubire, muze, lacrimi şi suspine,
versuri de foc şi mâzgăleli,
gunoaie ajuns-au azi, hârtie de latrine.
La ce folos să tot ciopleşti pietroaie
de e s-ajungi, după ce marea-n spume
ai înfruntat-o, să te-neci în zoaie?
Doar arta ce mi-a dat cândva renume
m-a-mpins s-ajung cum sunt şi cum mi-e partea:
sărac, bătrân şi slugă fără nume:
bucăţi mă fac, de nu m-adună moartea.”

„267 – Sărac şi singur stau în propria-mi coajă”

RIME de MICHELANGELO BUONARROTI

Mă reîntorc în universul Cântăreţilor Castraţi, cu Volumul al II-lea, sub semnătura dlui Radu Corneliu Făgărăşan, într-o nouă incursiune muzicologică, prin ochii şi sufletul unui cântăreţ liric şi ai unui pedagog, de mai bine de 15 ani în slujba acestei superbe dimensiuni profesionale.

Autorul, bas-bariton licenţiat al Facultăţii de Muzică din Braşov, doctor în muzică la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, ispăşeşte pedeapsa de a fi iubit vocea umană cultă cântată prin secole şi timpuri istorice atât de diferite, mai presus de orice alt deziderat. Ne-a demonstrat acest lucru şi în Volumul I al cărţii sale Cântăreţii Castraţi, din 2016 (detalii – aici), bucurându-se de succes şi de o caldă primire în rândurile publicului meloman tomitan.

Spuneam că Radu Corneliu Făgărăşan are o experienţă de peste 15 ani, în calitatea sa de interpret şi pedagog, mai precis asistent universitar doctor la Universitatea Ovidius din Constanţa, în specializarea Canto Clasic. Este din câte ştiu eu, poate cel mai prolific asistent universitar din generaţia sa, în ceea ce priveşte activitatea de cercetare muzicologică. Îl caracterizează perseverenţa, seriozitatea şi un extraordinar simţ al detaliului, un rafinament în expozeurile sale didactice dar şi în interpretarea sa lirică. Iubeşte ceea ce face; scrie şi analizează pertinent şi insistent o lume de mult uitată, aducând la lumină poveşti şi istorii transmise prin secole de muzică, de canto clasic, de frumos şi de bucurie sufletească. Vorbeşte studenţilor săi despre conjuncturile estetice în care şi-au desfăşurat carierele zeci de mari artişti lirici, exprimând o obsesie pentru unicitatea stilului în interpretare, pentru amprentarea contextului istoric muzicologic căruia aparţin aceşti exponenţi de referinţă ai uriaşului domeniu al artei cântului. Deseori mă regăsesc vorbind cu Radu Corneliu Făgărăşan ascultând diferite interpretari, ore în şir, analizând tehnici de emisie vocală şi de stil interpretativ. Alteori am aflat de la el lucruri ce îmi scăpaseră atenţiei mele, cum ar fi secvenţe muzicale dintr-o operă rossiniană ce se tot repetau în alte opere, dar cu un alt text. Imediat repera opera, personajul şi îmi aducea relaxat argumentul cerut. Pasiunea, dar mai ales seriozitatea demersurilor sale m-au făcut să îi ofer ocazia să semneze alături de mine un curs de Canto Clasic şi un Album de miniaturi vocale româneşti din secolul al XIX-lea. Este un moment generos dar firesc, faţă de un fost student care şi-a demonstrat interesul şi dragostea pentru muzică, pentru operă, pentru tot ceea ce înseamnă până la urmă instrumentul – vocea umană cântată.

Acest al II-lea Volum se deschide brusc (ceea ce îndeamnă pe cititor să acceseze primul volum obligatoriu) cu tabloul inegalabilului compozitor G.F. Händel, cel care până în zilele noastre este omagiat, respectat şi cultivat în ţara sa de adopţie, Anglia, cu toate onorurile unui rege al operei preclasice.

„Uverturile lui Händel vorbesc despre remarcabila inspiraţie, în care nobleţea, graţia, eleganţa şi avântul se îmbină perfect cu măiestria polifonică. Demodatul stil al vocalizelor italiene în exces pentru această perioadă, mai ales în genul operei, va fi întrebuinţat cu rezultate calitativ superioare, fiind folosit în pasajele eroice, apropiindu-se cu uşurinţă de vehemenţa şi încărcătura dramatică pe care compozitorul o dorea în creaţiile sale. Ariile le-a exploatat la maxim, folosindu-se de toate secretele bel-canto-ului italian. Stările sufleteşti ale personajelor vor fi redate printr-o varietate de accente, iar orchestra  are o scriitură de o expresie dramatică evidentă, adevărate capodopere ale genului muzical.”

Structura lucrării abordează portrete şi creaţii ale unor mari, iluştri compozitori dedicaţi vocii de cântăreţ castrat, omagiind performanţe vocale, unicităţi interpretative, mari solişti ce au dat gloria cântului şi au făcut cunoscute partituri de o inegalabilă frumuseţe şi virtuozitate; căci înainte de toate, despre ea este vorba până la urmă. Virtuozitatea! Acest subtil şi netemperat instrument, vocea umană, imaterială faptic şi presupus vizibilă prin audierea ei, este capabilă să transmită sentimente şi emoţii nebănuite, neîntrecute de niciun alt instrument material, tehnic. Vocea cântată aduce cu sine vibraţia sufletului şi puterea cuvântului, acea magie a expresivităţii pe care nimic altceva nu o poate egala.

Găsim în expunerile dlui Radu Corneliu Făgărăşan o imensă sursă de informaţii şi de detalii, despre care nu aş putea să observ decât că sunt rodul unor zeci de ore de studiu în bibliotecă, verificând şi probând date şi teorii. Puteţi afla astfel totul despre distribuţiile vremii, începând cu Valeriano şi Valentini, Nicolino sau Nicolini, şi mai ales despre Senesino, eroul solist al operelor lui Händel. Pentru cei iniţiaţi, fragmentele muzicale interesante, inserate cu migală şi perfectă redare muzicală, aduc o notă de justificare faţă de cei care ar mai putea crede că totul este bazat pe o poveste romanţată şi nu pe o istorie vie a marii performanţe vocale.

Dintre aceşti cântăreţi, Senesino a devenit într-o clipă idolul entuziasmului aproape patologic al populaţiei metropolei. De o talie supranormală, Senesino, cu vocea sa neînchipuit de dulce, producea adevărate accese de isterie printre femeile care se îmbulzeau sa-l aştepte la ieşirea din teatru şi pe care le brusca cu acea grosolănie, ce, împreună cu vanitatea împinsă până la delir, constituiau adesea trăsăturile specifice ale acestor emasculaţi, veşnic hărţuiţi între succesele scenice ameţitoare şi complexele de inferioritate, stârnite de sălbatica operaţie, căreia îi datorau aceste reuşite excepţionale.”

Lucrarea este structurată pe 3 capitole mari, desigur, cel dintâi dedicat operelor lui G.F. Händel şi interpreţilor acestora. Capitolul al II-lea aparţine unor nume copleşitoare în istoria cântăreţilor castraţi, 4 solişti identificati cu statutul de zei ai vocii umane, prinţi ai saloanelor imperiale şi regale, adulaţi ai publicului european din marile centre de cultură şi civilizaţie ale secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea: Crescentini Girolamo, Marchesi Luigi, Velluti Giovanni Battista, Moreschi Alessandro. Cel de al III-lea capitol de adresează cumva cititorului sau celui care doreşte să se iniţieze în istoria vocii de cântăreţ castrat, făcând un rezumat, un periplu în sfera de interes a muzicii culte, în ceea ce priveşte impactul pe care această perioada fabuloasă din istoria liricii, s-a răsfrânt asupra artei şi culturii universale.

Domnul Radu Corneliu Fagarasan, vă prezintă un tablou subtil şi perfect ancorat în date de o precizie ce inhibă, referitor la fiecare operă semnată de G.F. Händel, la distribuţii diverse şi la conjuncturile istorico-sociale şi culturale ale vremii, impresii ale epocii şi convulsiile teatrale ce animau un climat extrem de divers în societatea londoneză şi nu numai, pentru că aceste ecouri colindau Casele Regale europene şi îndoctrinau atitudini culturale sau promovau mode ale unui gen de gust muzical. Afirm că detaliile expuse de autor pot inhiba, da, în sensul în care la fiecare rând citit, dai de o nouă precizare, o nouă datare istorică, un nou reper specificând amănunte ce în mod normal cu greu le poti obţine, chiar în calitate de specialist. De aici se poate trage concluzia că sub semnătura autorului se află o bibliografie substanţială şi enigmatică, precum însuşi demersul de a sfredeli istoria unui timp muzical încă insuficient cunoscut, aproape de mit.

Ciudată de asemenea era conduita lui Napoleon, care după ce şi-a petrecut viaţa pe câmpurile de luptă, preocupat numai de „melodii triste şi drăguţe”, a devenit extaziat când asculta cu patos cântecele interpretate de castratul „său” favorit. Napoleon n-a pierdut timpul şi l-a invitat la Paris, pe castratul Girolamo Crescentini, având salariul imperial de 30.000 franci. Avea peste 40 de ani şi era incapabil să scape de înfăţişarea greoaie, pe care mulţi dintre castraţi o aveau, chiar dacă talentul său actoricesc şi cele mai mici gesturi au compensat această figură neatractivă. Napoleon i-a păstrat pe Crescentini şi pe Giuseppina Grassini pentru teatrul Curţii sale, situat la Tuileries, rezervat exclusiv familiei imperiale, membrilor Curţii şi invitaţilor de marcă.”

De la glorie la decădere, un pot fi mai mult de câţiva paşi, şi aceştia făcuţi de potenţii vremii, ai vremurilor, la fel ca şi astăzi. Crimă sau cruzime, castrarea avea să aducă cu sine morţi şi invalizi, traume şi dezamăgiri, toate în numele dorinţei de a deveni o stea, un mare interpret, un unicat, o glorie perenă, un om bogat sau măcar sătul. Iluzia cu care se hrăneau aceşti tineri era susţinută de dezideratul Bisericii care admitea numai vocea cultă cântată masculină, cu o anumită puritate şi calitate, fără vibraţii sonore dure sau inflexiuni specifice, în cor sau solistic. De asemenea, actul de castrare avea să aducă lumii operei ceva cu care nu se mai întâlnise: bărbaţi eroi în dramă cu voci de femeie. În tot acest timp când femeia nu avea voie să cânte în biserică, să se apropie de biserică, altfel decât la slujba religioasă şi la distanţa convenită de cler, ea apărea pe scenă ca parteneră în spectacolul vocilor masculine cu registre performante, demne de vocea sopranului feminin. Înţelegem astfel că Biserica avea nevoie de aceste voci nealterate, de calităţile vocii de femeie, singura care ar fi putut cumva impresiona sufletele deschise spre fereastra muzicii, dar în prestaţii masculine. Acest paradox a invalidat o credinţă, a fost condamnat dar a fost şi stimulat să prospere, spre deliciul Curţilor Regale, cu complicitatea clerului. Frumuseţea vocii de femeie a fost artificial confecţionată cu manevre chirurgicale primitive, pe corpul baieţilor şi al tinerilor, cu scopul de a avea acurateţe şi strălucire, puritate de copil şi rezonanţe celeste. Biserica avea nevoie de acest pretext! Pe scenele de operă însă, cântăreţii castraţi erau îmbrăcaţi fastuos şi şocant, fie ca eroi masculini, fie ca personaje feminine, travesti, într-o explozie de voce plină de cadenţe halucinante şi ritualuri vocal-tehnice aproape neomeneşti. Alături de ei, sopranii autentici (femeile) încercau să-şi facă simţită prezenţa; ele vor domina însă secolele ce vor urma. Cântăreţii castraţi vor dispărea şi cu ei odată faima misterioasă şi portofoliul marii interpretari. Dumnezeu a aşezat lucrurile în matca lor firească, se pare. Vocile native de soprano sau alto, în trupuri de bărbaţi, se vor dovedi a fi exemple rarissime. Nu lor le este dedicată însă această perioadă de glorie muzicală şi vocală. Peste sute de ani, anumite aspecte şi explicaţii par să nu mai conteze. Nimeni nu a plătit în vreun fel aceste derapaje şi nimeni nu a investigat pierderile suferite de miile de tineri care au eşuat încercând să devină cântăreţi castraţi. Printr-un miracol, J. Haydn a scăpat de rigorile şcolii de la Sf. Ștefan şi de castrare. Nu a fost să fie cântăreţ ilustru, dar a fost să rămână un uriaş compozitor.

Părăsind zona relaxantă a istoriei castraţilor, gloria lor şi statutul de staruri ale vremii, ceea ce rămâne este interesul pentru muzica ce le-a fost destinată. Aceasta este astăzi aproape imposibil de accesat, mult prea tehnică, mult prea dificilă şi performantă, în raport cu acordajul muzical modern. Publicul selectat pentru o astfel de abordare este timid, este puţin şi este elitist. Concertele cu muzică preclasică dedicată cântăreţilor castraţi nu mai au autenticitate şi credibilitate. Vocile naturale de contratenori mai oferă însă pagini interesante. Sunt teatre de operă care montează cu mare succes partituri lirice semnate de G.F. Händel, în care prestează mari artisti lirici, deţinători ai vocilor şi tehnicii specifice vremurilor trecute. Rara avis!

Totul a început şi s-a terminat oarecum sub cupola unei biserici. Aşa vede şi autorul cărţii drumul acestor stele pe bolta unui imaginar cer al muzicii. A fost o aventură, a fost un vis, a fost o taină, a fost o dramă, a fost o poveste cu final tragic, a fost ceva ce nu va mai fi niciodată. Nici noi nu putem şti cum a fost cu adevărat. Încercaţi să citiţi, să vă imaginaţi, să analizaţi corelând şi cu primul volum cu acelaşi titlu. Acceptaţi această aventură parcă ireală, pe un tărâm despre care nici muzicologii, nici istoricii şi desigur, nici Biserica nu doresc să afle sau să se afle mai nimic, fiecare din raţiuni proprii. Radu Corneliu Făgărăşan însă, nu are linişte şi nu se împacă cu gândul de a nu fi împărtaşit cu dumneavoastră cititorii, ceea ce a studiat, a aflat, a aşezat cap la cap, ca într-o superbă înlănţuire de perle veritabile, misterul unei mari necunoscute pentru universul nostru mult prea modern şi superficial de interes cultural.

Chiar dacă nu-i putem asculta, ne putem da seama de virtuozitatea şi abilitatea tehnică a lor, din muzica marilor compozitori care au scris pentru ei. Astăzi când această muzică este interpretată de soprane şi contralto, nu avem nici o idee de felul cum sunau vocile lor în urmă cu 300 de ani. Numai când este interpretată de cei mai talentaţi contratenori, putem avea doar un ecou (şi acesta foarte slab), al acelor voci de o frumuseţe ireală, cu care au fost înzestraţi marii castraţi. Chiar dacă au avut faimă şi noroc în toate sălile de operă din Europa, mulţi dintre ei au păstrat legătura cu biserica. Nicolini se întorcea constant la Napoli pentru a cânta în biserică, unde şi-a făcut o reputaţie încă din adolescenţă; Caffarelli a rămas pe viaţă membrul Capelei Regale din Napoli; Gaetano Guadagni a fost concediat din corul de la San Antonio din Padova la vărsta de 16 ani, din cauza repetatelor absenţe, iar după 18 ani, când deja era celebru cu opera „Orfeo”, de Gluck, s-a reîntors.”
Felicitări, Radu Corneliu Făgărăşan!

Soprana Florenţa MARINESCU

*Citeşte despre „Cântăreţii Castraţi” vol.1 – aici

*Foto copertă: Luigi Marchesi alias Marchesini
Gravură de Luigi Schiavonetti
Colnaghi & Co, după Richard Cosway
publicată pe 1 iunie 1790
8 in. x 5 7/8 in. (202 mm x 149 mm)
NPG D13804
Macdonnell Collection – National Portrait Gallery, Londra