În prezent, omul s-a desprins tot mai mult de legǎtura sa cu esenţa divină. Şi totuşi, în nesiguranţa şi viteza cu care se deruleazǎ viaţa, el începe sǎ simtǎ tot mai mult nevoia Spiritului sǎu de a evolua panǎ la a se contopi cu Dumnezeu. Această evoluţie a Spiritului uman este atinsă prin meditaţie şi/sau rugăciune.

Meditaţia reprezintă căutarea de către fiinţa umană a acelei uniuni, a acelui tot unitar universal în care se împletesc timpul, materia şi spaţiul, căci noi, oamenii, suntem particule ale acestui univers. Conştiinta umană perseverează în a găsi un sens, a se vindeca, perseverează pentru un mod de viaţă holistic şi pentru atingerea spiritualitaţii filosofice si religioase. Pentru atingerea acestei armonii universale prin meditaţie, vitale sunt conexiunile bazate pe utilizarea sunetelor şi muzicii.
Muzica este văzută ca o energie vibratoare ce se diversifică in forme multiple, „o expresie a Spiritului in mişcare”,   un amalgam de sunete ritmic-armonice, o „voce a sferelor,” după cum o numea Pitagora. Ea ar trebui să fie un ecou al naturii şi sferelor celeste, după cum spune Edgar Cayce în lecturile sale: „ducând spre autovindecare mai intâi, şi, mai apoi, spre vindecarea celorlalţi”. Valoarea ei în cadrul meditaţiei vine din faptul că desprinde conştientul de realitatea imediată, ducându-l către o linişte din care izvorăşte şi la care se întoarce.

Sunetele, la rândul lor, sunt vibraţii acustice în definirea cărora se au în vedere trei aspecte: cel fizic – evolutiv (producerea vibraţiilor în natură şi propagarea lor până la organul auditiv, organ ce acţionează independent de conştienţa umană), cel fiziologic la nivel de simţ organic (receptarea vibraţiilor de către auz şi transmiterea acestora sistemului nervos central unde se formează senzaţia sonoră) şi cel psihologic aflat înlăuntrul fiinţei umane, în conştienţa sa, în zona afectiv-emoţională. Fără a intra în detalii ce ţin de teoria muzicală (înălţimea sunetului, timbrul, intensitatea şi durata) mai spunem doar că sunetul stă la baza melodiei, fiind considerat element primar al muzicii.

Începând cu secolul al XIX-lea, cercetătorii ştiinţifici au măsurat efectul fiziologic al sunetelor, în speţă al muzicii, asupra anumitor afecţiuni respiratorii, psihice, cardiace şi arteriale, constatând liniştirea, ameliorarea, şi chiar îndepărtarea durerii prin ascultarea unor anumite piese muzicale, arătând că la baza vindecării prin sunet şi muzică se află rezonanţa: pătrunderea undelor sonore în corp care, la nivelul celulelor vii produc, prin simpatie, vibraţii ce ajută la refacere şi consolidare. O direcţie nouă şi interesantǎ în meloterapie este reprezentatǎ de „fonoforezǎ”, respectiv înlocuirea acelor din acupunctura prin vibraţii sonore din spectrul audibil, emise de un vibrator. Conţinutul ridicat de apă al ţesuturilor din organism favorizează conducerea sunetului, transmiţând mesaje la nivel molecular cu frecvenţele corespunzătoare vieţii fizice, emoţionale, mentale şi spirituale. Mai mult decât atât, cercetările moderne au demonstrat distanţarea tot mai mare şi, într-un final, ruperea relaţiei de corespondenţǎ între sunet şi auz, dintre exprimarea obiectivǎ a sunetelor armonice superioare şi cea subiectivǎ, interioarǎ, care identificǎ raporturile tono-modale, fapt ce-i deschide muzicii acces nelimitat spre inventivitate şi, mai departe, spre creşterea rolului individualităţii umane, a capacitǎţii sale combinatorii, creându-se deschiderea spre starea de cǎutare spiritualǎ, de meditaţie. Nu puţine sunt exemplele savanţilor, artiştilor cǎrora le lipseşte lumea vizualǎ şi al cǎror interes pentru muzicǎ şi percepţie ascuţitǎ a sunetelor au devenit corelate cu înǎlţarea spiritualǎ, sau cei cǎrora fără simţul auzului, catalogaţi ca având mare însemnǎtate în cultura universală.

Vocea umană constituie un indicator al stării de sănătate a organismului, făcând legătura între Eul individual şi vibraţiile universului având drept scop înalţarea spirituală pe care înţelepciunea conformistă nu o poate face în totalitate şi pe care o pot face, în schimb, sunetul şi muzica. Astfel, mantrele exprimate fie prin vorbă fie prin cântec, încep cu activităţile conştiente de privit şi ascultare a sunetelor din natură, cu împărţirea bucuriei şi a tristeţii cu alte fiinţe vii, continuând cu activităţile subconştiente, acelea de râs (aducere a interiorului la suprafaţă) şi tăcere (stare de odihnă şi terapie.)

Mantrele constituie emisii de sunete simplificate extrem de mult, o legatură între glasul omenesc (în speţă vocalele rotunjite o, u) şi sunetul primordial al liniştii (consoana m). Avem exemplul cuvintelor intonate: AUM, OM, numite şi „prima mantră,” simbolul sanscrit al mantrei conţinând reprezentări ale stării de vis, de veghe, de somn, de iluzie şi o stare transcedentală în care se regăsesc toate la un loc. Această simplitate dobândită prin sunet şi repetată cadenţat constă in eliberarea de fiinţa pamânteană, în eliberarea Spiritului, lăsat să atingă unitatea.

Perceperea sunetului se face în conformitate cu patru niveluri, fiecare dintre acestea acţionând la o distanţă din ce în ce mai mare de lumea fizică obişnuită, cu percepţiile sale mentale conştiente. Primului nivel îi corespunde sunetul care poate fi auzit „fizic”, fiind o transmitere către ureche a vibraţiilor si impacturilor moleculare, având diferite grade de tărie şi puritate. Celui de-al doilea nivel îi corespunde sunetul înţeles sub forma sentimentelor şi gândurilor care se află în interior, dar şi în trecut, astfel că aceste gânduri sunt mai întâi cântate în plan mental şi, mai apoi, expuse vocal, totul ţinând de o fracţiune de secundă şi de o percepţie semiconştientă. Celui de al treilea nivel îi corespund „seminţele sonore” din care se dezvoltă muzica şi limbajul, aceste seminţe reprezentând potenţialul comunicării şi înţelegerii ducând spre crearea a noi limbaje şi forme muzicale, într-un mod perpetuu. Şi, în sfârşit, cel de-al patrulea nivel este, în viziunea profesorului Dewhurst-Maddock, cel care găzduieşte anahata, „sufletul universal, neauzit şi nefăcut, din care s-a născut întreaga simfonie a creaţiei, în acest ultim stadiu de puritate sunetul fiind unit cu lumina în aureola primordială a lumii – aum (om)”. Numai la acest nivel pot fi auzite şi percepute de către cei pregǎtiţi sunetele interioare, profunde.

Desigur, fiecare mantră îşi are forma sa melodică, unică şi străveche, care prin repetiţie împrăştie o energie ce capătă o nouă viaţă, proprie fiecăruia. Aceste mantre vechi, păstrate sau inspirate în timpul revelaţiilor adânci ale misticilor, s-au putut transfera cu ajutorul sunetelor către cei devotaţi spiritual şi credincioşi în puterea Divină, căpătând, în ciuda înnoirii datorate transmiterii orale şi extinderii şi schimbării continue, o anumită eternitate. Uneori, aceste mantre sunt considerate „cuvinte-forţă,”   puteri sonore magice de strămutare a obiectelor, de materializare şi dematerializare, de grăbire a evenimentelor sau de stopare a lor ce au la bază sentimentul de iubire. Să luăm ca exemplu rugăciunea spusă tare şi la unison cu o sumedenie de alte glasuri, nu se speră atunci că enegia la care s-a ajuns este suficient de puternică să „mute munţii din loc”, suficient de puternică încât să transforme teama în curaj, confuzia în înţelepciune, neliniştea în încredere, răul în bine şi supărarea în bucurie? Nu se ajunge atunci la o exaltare care ne apropie de creator?

Indiferent de forma vibraţiilor care le produc sau de modalitatea de producere, sunetele sunt folositoare pentru meditaţie şi relaxare; sunt de fapt „vindecătoare.” O muzică aleasă cu grijă înlesneşte starea de bine, de instrospecţie şi linişte meditativă. Prin meditaţie, prin deschiderea inimii şi a sufletului în detrimentul deschiderii urechilor şi minţii, se poate accede universul, Edgar Cayce spunea că „pentru mulţi exprimarea prin muzică aduce legarea finitului de infinit. Căci numai prin cânt îi suntem apropiaţi dumnezeirii”.

Drd. Fulvia Anca Constantin – Editor Online