Când vorbim despre meloterapeut în primul rând ne referim la un om, o fiinţă umană care la rândul ei gândeşte, simte şi voieşte precum restul persoanelor. Pentru a fi terapeut este imperios necesar a fi foarte sincer cu tine însuţi, a-ţi cunoaşte defectele şi calităţile, şi desigur a face eforturi susţinute pentru a corecta eventualele tare morale. În acest sens este foarte important ca viitorul sau actualul terapeut să aibă o gândire foarte clară, cu ajutorul căruia să se poată urmări pe sine în toate situaţiile, adică să-şi urmărească reacţiile afective şi volitive şi în acelaşi timp, să aibă abilitatea de face eventualele corecţii în timp real. Dacă cel ce doreşte să fie terapeut nu are un anume grad de maturitate intelectuală, nu putem vorbi despre inteligenţa emoţională. Cum să-mi pot urmări şi controla sentimentele sau voinţa când eu nu ştiu ce-i cu mine? Spre exemplu: vârsta adolescenţei – mintea este împrăştiată în aşa multe direcţii, încât, ca şi adolescent, de abia ai idee pe ce lume te afli; la 18 ani ai impresia că eşti matur, iar începând cu 21 de ani începi să realizezi că lucrurile stau complet altfel.

Consider că putem vorbi cu adevărat despre inteligenţa emoţională individauală, dobândită, abia după vârsta de 25 de ani, când maturitatea începe să-şi spună cu adevărat cuvântul, după ce în perioada de 16-24 de ani am avut timp ca individ să experimentăm cât mai multe sentimente. De abia după ce eu am experimentat cât mai multe emoţii reuşind în timp real să le strunesc (în mod conştient, desigur), abia atunci pot recunoaşte aceste emoţii la ceilalţi, pot identifica metode reale de corecţie a acestora, şi totodată mă pot menţine în centru, adică a nu fi luat de val de către afectivitatea clientului, sau a grupului, fiind astfel un moderator competent, care nu-şi lasa clienţii să fie duşi de val. Totodată, este extrem de necesar ca meloterapeutul să poată empatiza cu clienţii, adică să vadă şi să simtă lumea prin intermediul filtrelor lor (clienţilor sau pacienţilor) fără a se pierde pe sine în acest proces. Argumentez aceasta datorită nevoii stringente de a înţelege persoana (sau persoanele) ce-ţi vine în întâmpinare cu dorinţa de a fi ajutată. După ce o înţelegi, atunci poţi elabora o „schemă de tratament”. Cum spuneam şi mai devreme, dacă nu ai o cunoaştere sine, dacă nu cunoşti o paletă cât mai vastă de sentimente de la furie la invidie şi la exaltare, nu ai de unde să identifici cu ce sentiment să contrabalansezi pe cel iniţial revenind astfel la centru.

Odată cu dezvolatarea şi curăţarea sinelui de „mizerii” altfel poţi sta în fata clienţilor fiind un exemplu viu de conduită morală. Cea mai importantă trăsătură din viaţa şi caracterului unui terapeut este conduita morală. Cu cât terapeutul este mai moral, cu atât tratamentul venit din partea sa este mai bun, mai valabil, mai adevărat. Să nu uităm faptul că atunci când faci terapie cu cineva, tu pui ceva din sufletul tău acolo, ceva care lucrează. Dacă nu eşti un om moral, normal că tratamentul nu dă roade bune. Pentru aceasta în mod obligatoriu trebuie să ai respect faţă de oricine este în faţă şi desigur faţă de problema cu care acesta se confruntă. Cum te respecţi pe sine, şi cum eşti cinstit cu tine, aşa trebuie să fii şi cu ceilalţi. Cum tu ţi-ai rezolvat anumite tare morale, la fel îi poţi inspira şi pe ceilalţi să o facă, ei percepând faptul că problema lor nu mişcă nimic în tine (adică nu te tulbură), tu că terapeut rămânând calm şi gestionând competent situaţiile de conflict. De aceea este foarte important ca eu, conştient, să fiu în permanenţă vigilent, să urmăresc toate pendulările afectivului meu, străduindu-mă din răsputeri să rămân în centru. Numai aşa îi pot ajuta pe ceilalţi.

În concluzie, inteligenta emoţională este un atu indispensabil pentru orice formă de terapie. Iar aceasta nu se face o dată şi gata; este un proces continuu care cu trecerea timpului atinge forme noi de măiestrie.

Damian Deheleanu – Editor Online