„Meloterapia” tradus mots à mots înseamnă „terapia prin muzică”, dar ea nu înseamnă numai atât. Este un univers bogat ce poate însoţi orice formă de activitate, fie ea intelectuală, afectivă sau volitivă. În ceea ce priveşte terapia strict prin muzică, aceasta se face fie prin ascultarea acesteia – de preferat în sala de concert, fie prin interpretarea ei. Foarte important este că studiul unui instrument îţi deschide noi perspective cognitive, doarece îţi pune la încercare atât coordonarea cât şi dibăcia, îndemânarea, capacitatea improvizatorică şi componistică. O lege nescrisă a terapiei prin cântul la un instrument spune că unui coleric este bine să-i recomanzi să cânte la harfa pentru a-l linişti, iar unui melancolic la tobe pentru a-l socate din cochilia melancoliei.

Ca şi caracteristica generală, terapia prin muzică este profilactică la pacientul sănătos şi adjuvantă la cei cu anumite nevoi sau disfuncţii. Dacă privim terapia prin muzică nu la modul general, ci specific, la pacientul sănătos prin intermediul muzicii punem bazele unei mai bune dezvoltări personale (continue sau treptate), iar la cei cu nevoi medicale, educaţionale, sociale sau psihologice prin intermediul muzicii umplem acel gol, folosind muzica cu rod ajduvant, dar şi ca o încurajare. Sufletescul unui pacient bolnav de orice fel este afectat de respectiva boală, iar mintea acestuia este „programată” de regulă cu fatalitatea bolii. Prin muzică apelăm direct la sentiment, la inimă, reuşind prin intermediul muzicii a crea o atmosferă necerasa reprogramării intelectului cu ajutorul trăirilor generate de muzică.

Parcurgând diferite lucrări în domeniu am descoperit câteva căi de recepţionare, respectiv de producere a unor melodii cu rol terapeutic:

1) Recepţionarea muzicii prin intermediului simţului tactil al corpului – expunerea directă la orice fel de instrumente de percuţie (aici putem menţiona şi expunerea la boxele audio de mare putere deoarece ele vibrează ceva mai violent decât un instrument natural, astfel corpul viu resimţind mai puternic acele vibraţii). Ca şi adjuvant pentru perceperea muzicii folosind simţul tactil recomand închiderea ochilor. Înlăturarea simţului vizual provoacă celelalte simţuri să-şi mărească activitatea şi precizia.

2) Recepţionarea muzicii direct în afectivitatea noastră, în partea noastră sufletească. Acest fapt se petrece atunci când mintea mea tace, şi mă las purtat de muzică (sau ritm). Stările sufleteşti percepute sunt variate şi totodată generatoare la rândul său de trăiri noi. În ziua de astăzi unde toată societatea este bazată pe „uciderea” afectivului centrându-şi activitatea doar pe cogniţie (memorarea mecanică fără implicare, împreună cu activităţi în acelaşi sens), consider a fi de bun augur a asculta o muzică cât mai variată pentru a putea păşi mai uşor pe tărâmul autocunoaşterii afective.

3) Concomitent cu recepţionarea afectivă se trece în zona volitivă, respectiv la participarea directă la construcţia muzicii, implicit la producerea ei. Aceasta se realizează fie folosind un instrument (extern – fluier, pian, toba etc., fie intern – vocea), fie dansând şi tropăind. Trebuie urmărit gradul implicării pacientului în tandem cu tema noastră – persoana este foarte timidă şi trebuie ajutată să „iasă din carapace”. Consider această ultimă cale a fi cea mai complexă deoarece te provoacă să participi folosind concomitent sau pe rând, toate cele 3 componete interioare: gândirea, simţirea şi voinţa. Cea mai bună metodă este improvizaţia în grup cu teme date. Exemple: furtună în deşert, plimbare pe malul lacului, adolescenta tristă, etc. Rezultatele sunt uimitoare!

Damian Deheleanu – Editor Online