Există o muzică a naturii terestre ce rezonează cu muzica sferelor. Edgar Cayce afirma faptul că aceste doua muzici se armonizează împreună. Armonia este concepută de filosofii antici greci ca fiind o stare premergătoare frumuseţii. Un întreg este frumos dacă toate componentele sale se află în deplină armonie. Prin urmare, universul reprezintă un tot armonios, infinit, exprimat prin limbajul muzical; iar cosmosul este o continuă simfonie ce vibrează în fiecare atom existent. Stelele transmit unde electromagnetice variabile în timp şi spaţiu. Sunetele muzicale au aceleaşi proprietăţii ondulatorii ca lumina ce provine de la stele.
Grecii antici cunoşteau şapte planete, numărul şapte fiind valabil şi pentru notele muzicale. Conceptul de muzica sferelor se datorează lui Pitagora care credea că planetele în mişcarea lor pe sferele celeste produc armonie (sunete armonice). În secolul 5 Î.Chr., Pitagora concepea spaţiul dintre Pământ şi stele ca fiind un interval armonic perfect. Spunea că, de la sfera Pământului la cea a Lunii există un ton, de la sfera Lunii la cea a lui Mercur este un semiton, de la Mercur la Venus, un semiton, de la Venus la Soare este un ton şi jumătate; de la Soare la Marte este un ton, iar câte un semiton de la Marte la Jupiter, de la Jupiter la Saturn, cât şi de la Saturn la sfera stelelor fixe. Suma acestor intervale este egală cu şase tonuri cât sunt cuprinse într-o octavă.
Într-o concluzie oarecum metaforică, Pitagora a afirmat: „În unduirea corzilor există geometrie. În spaţiul sferelor există muzică.” Astfel, teoria muzicii a început odată cu fixarea conceptului de „cosmos”.

Începând cu perioada greacă (din sec. VI – sec. III Î.Chr.) s-a lansat ideea asemănării planetelor cu notele muzicale. După Aristotel şi Aristoxene, plecând de la legile acusticii ale lui Pitagora, Soarele şi Luna trebuie plasate pe doi piloni ce formează Tetracordul (şir de patru sunete dintr-o scară muzicală). Planetele sunt dispuse în funcţie de viteza lor de deplasarea aparentă în jurul Pământului, astfel:

Boethius, în secolul al VI-lea, reia şi dezvoltă ideea de muzică a sferelor, numind-o „musica mondana” (muzica luminilor). El prezintă de asemenea o echivalenţă între note şi planete, după cum urmează:

Explicaţia acestei echivalenţe este următoarea: fiecare zi a săptămânii corespunde unei planete, de la care îi vine numele (luni= ziua Lunii; marţi= ziua lui Marte, etc.). Astfel, se poate atribui fiecărei zile a săptămânii o notă muzicală (explicaţie considerată ca fiind de origine egipteană).

Ulterior, au fost realizate mai multe cercetări ştiinţifice, bazate pe teoriile lui Pitagora, care au dus la următoarele rezultate interesante:

1. Aştrii produc sunete care pot fi traduse în muzică
Doi membri ai Universităţii Yale (Connecticut), profesorul Willie Ruff şi geologul John Rodgers, ajutaţi de Laurie Spiegel, compozitor de muzică electornică generată de computer, au întocmit un tabel matematic al poziţiilor şi vitezelor relative ale planetelor celor mai apropiate de Soare. Acest tabel s-a concentrat pe o perioadă de optzeci de ani. Ulterior, l-au convertit în muzică cu ajutorul unui sintetizator.
Rezultatul înregistrat a fost prezentat la Universitatea din Yale: cântecul fiecărei planete era determinat de viteza sa în funcţie de distanţa faţă de Soare. S-a demonstrat faptul că sunetul era ascuţit pentru Mercur, înăbuşt şi imperceptibil pentru Jupiter.

2. Lumina Soarelui ar fi mai întâi emisă sub formă de sunet
În urma ipotezelor astronomiei actuale, interiorul Soarelui ar fi un ansamblu de sfere concentrice ale căror culori s-ar succeda în ordinea curcubeelor noastre. Centrul Soarelui ar emite raze gamma, de frecvenţă foarte ridicată. Dacă le-am putea vedea, ne-ar apărea de culoare neagră. Depărtându-ne de la centru, aceste raze şi-ar reduce treptat frecvenţa. Prima culoare generată în contact cu nucleul central negru ar fi violet, culoarea vizibilă a cărei frecvenţă de vibraţie este mai înaltă; ultima culoare înainte de stratul de gaz opac, fiind roşul. Aceasta este urmată de infraroşul, care ar da căldura şi turbulenţa acestei zone obscure, ale cărei bule ar urca la suprafaţă, apoi ar exploda. În urma acestui proces s-ar produce sunete de o intensitate atât de mare, încât unda de compresie ar atinge temperaturi de aproape trei mii de grade, făcând-o luminoasă. Lumina pe care o primim de la Soare este considerată o lumină provenită din a doua generaţie, creată de sunete la suprafaţă.

În concluzie, de la antici şi până astăzi, muzica şi astronomia au mers împreună în întelegerea Universului. Ştiinţa modernă a descoperit radioastronomia, transformând în realitate muzica sferelor despre care se spunea că există dar nu poate fi auzită. Astfel, omul a transpuns în realitatea perceptibilă ceea ce părea doar ideatic. Omenirea a putut auzi sunetele emise de stele, dar şi sunetele planetelor cu magnetosferă, un întreg cor cosmic, pe mai multe voci. Muzica sferelor celeste există cu adevărat, în rezonanţă cu o muzică specifică pentru tot ce ce se dezvoltă în natură.

Emilia Ionescu – Editor Online