Meloterapia este forma de terapie care utilizează sunetul şi muzica, dând adeseori frâu liber mişcarii. Levitin spunea că în limba sesotho, ca şi în multe alte limbi, verbul „a cânta” înseamnă şi „a dansa,” nimic uimitor din moment ce cântatul implică concomitent şi mişcarea trupului (Levitin, 2006). Muzica este non-verbală, multidimensională, un limbaj universal, având calitatea de a crea emoţie, de a influenţa starea afectivă, de a facilita comunicarea şi  relaţionarea, prin intermediul stimulării senzoriale, creând sinestezii şi la nivelul celorlalte simţuri. Mimica, gestica, limbajul trupului, tăcerea, întregesc tabloul terapeutic, interpretarea de specialist fiind mai complexă şi mai corectă.  Meloterapia este recomandată în special copiilor cu autism şi celor cu afecţiuni psiho-motorii.

Meloterapia prezintă două elemente distinctive: o parte pasivă, de recepţie – meloterapia receptivă şi o parte de implicare – meloterapia activă, ambele fiind aplicabile în funcţie de situaţie, în mod individual sau colectiv (Kraus – Timmermann, 2014).

Primele studii de meloterapie  apar în anii ’40, în Statele Unite, unde este descris modul de recepţie a unor piese clasice cântate „live,” în principal la pian.  În acelasi timp,  în Suedia se folosea muzica experimentală, iar mai târziu, în Anglia, interpreţii (meloterapeuţi) cântau pentru bolnavi.  Aproape două decenii mai târziu apar elemente de meloterapie în Austria si Germania, unde muzicii i se asociază dansul şi psihodrama.  „Ritmul  intră în sânge, stimulează mişcarea şi ordonează timpul, iar odată cu lărgirea spaţiului temporal se ajunge la extaz, la oarecare stări hipnotice.” (Kraus – Munzberg, 2014)

Anii ’80 aduc şi ei o nouă influenţă  in meloterapie  prin introducerea sunetelor elementare şi a ritmurilor  altor culturi, referindu-ne aici la monocord, gongul chinezesc, toba şamanului,  instrumente  care pot atinge adâncuri inconştiente.

În meloterapia receptivă profunzimea recepţiei fragmentului muzical este influenţată de dispoziţia receptorului. Uneori se asociază cu problemele zilnice ale clientului, aflate la nivelul superior al inconştientului, dar, în profunzime, experienţa sonoră capătă dimensiuni largi.  Întrebarea poate cel mai des întalnită în meloterapie este: ce muzică să recomand şi care este „dozajul” optim?  Răspunsul concluziv al specialiştilor este  că nu există un panaceu universal sonor, nu există un anumit compozitor sau o anumită muzică ce poate fi terapeutică pentru toată lumea, alegerea se face doar în funcţie de tabloul clinic al clientului (mediul cultural, sunete detestate şi sunete preferate, accesul la un anumit stil de muzică, etc) – fiecare individ fiind unic şi având propria sa istorie şi identitate sonoră,  şi trebuie atent dozată, ca un medicament. (Moldovan,  2014)

Analizând meloterapia receptivă dintr-un punct de vedere metodologic, putem descrie trei forme de meloterapie receptivă: cea elementară (sunet–ritm), „live music” cea cântată pe viu de meloterapeut şi muzica de pe CD, indicată  terapeutic.  De asemenea,  în cazul meloterapiei ca unică formă de art-terapie, poziţia adoptată în timpul exerciţiului de ascultare („setingul”) fac ca efectul terapiei receptive să fie diferit întrucât percepţiile anumitor zone corporale sau ale stării sufleteşti dau expresie respiraţiei, mimicii, poziţiei corporale, gesticii. Cele trei forme fundamentale de seting sunt: întins pe canapea sau pe podea (poziţie identică poziţiei de relaxare în psihanaliza clasică), în şezut, şi stat în picioare, dans sau mişcare liberă. (Kraus – Timmermann, 2014)

Meloterapia activă este o formă de terapie ce se focalizează atât pe experienţa muzicală personală anterioară a clientului, pe care se va constitui scenariul terapeutic, dar şi pe experienţele sale muzicale noi, datorate procesului de evaluare şi tratament la care participă. Se construieşte un act artistic imprevizibil bazat pe creativitatea unei perosane care poate nu a avut nicodată înainte această experienţă.  Din punct de vedere muzical există patru tipuri distincte de experienţă: improvizaţie, recreare sau interpretare, compoziţie şi audiţie. Fiecare dintre aceste tipuri de experienţe muzicale are caracteristici unice, aplicaţii specifice şi propriul potenţial terapeutic. Acestea induc un anumit comportament senzorial-motoriu, necesită aptitudini perceptive şi cognitive diferite, un proces interpersonal diferit, drept urmare emoţiile şi sentimentele evocate sunt diferite.  Improvizaţia muzicală nu este judecată din punct de vedere sonor, ci din punctul de vedere al emoţiilor transmise, facilitând apariţia comunicării şi deblocării emoţionale, fiind  luate în considerare fiecare mişcare, gest, privire, sunet, linişte, poziţia de simetrie/asimetrie dintre terapeut şi client/pacient etc.

Meloterapia activă poate fi practicată atât în grup cât şi individual, muzica produsă/interpretată în timpul meloterapiei fiind diferită şi greu de descris, fiind documentată  atent de terapeut. Comportamentul clientului/pacientului îi caracterizează personalitatea, mai ales în timpul şedintelor de grup. Folosirea unui instrument (sau a vocii umane) este un act de curaj  cu precădere în improvizaţie când trebuie învinsă timiditatea şi se face dovada perseverenţei şi a flexibilităţii.

Fiecare gen muzical induce o anumită atitudine, respingerea sau preferinţa acestui gen reflectând modul de raportare al persoanei la acea atitudine, cu o participare emoţională intensă. De exemplu, şi persoana care respinge  un anumit tip de muzică  şi persoana care–l ascultă pot căuta acelaşi lucru – nevoia de atenţie, dar încearcă să o obţină pe căi opuse, care să nu semene. Diferenţa în acest caz nu este de scop, ci de mijloc.

Drd. Fulvia Anca Constantin – Editor Online