Înainte de a privi relaţia dintre sistemul nervos central şi meloterapie, este imperios necesară o trecere în revistă a organizării sale. Înainte de a privi relaţia dintre sistemul nervos central şi meloterapia, este imperios necesară o trecere în revistă a organizării sale. Astfel avem ca mari părţi componene ale sale: Encefalul ce include Trunchiul Cerebral şi Prozencevalul, dar şi Măduva Spinării. În interiorul Encefalului întâlnim Telencefalul (cu cele 2 emisfere cerebrale – stânga – dreapta); Diencefalul care este situat în continuarea trunchiului cerebral, deasupra maxilarului, sub emisferele cerebrale, şi care conţine mai mulţi nuclei (Talamus, Epitalamus, Metatalamus, Hipotalamus) fiecare specializat pe un anume set de funcţii; Mezencefalul care este porţiunea asociată cu vederea, auzul, controlul motric, trezirea şi adormirea, starea de alertă şi reglarea temperaturii; Cerebelul care este poziționat în spatele trunchiului cerebral. Referitor la Măduva Spinării, aceasta este un sistem de conducere în ambele sensuri între creier și Sistemul Nervos Periferic.

Având la bază ideea celebrului pianist şi muzicolog Mario Delli Ponti, conform căreia există o „a treia ureche”, aceea a sufletului, cu care omul percepe acele nuanţe subtile şi mesaje profund umane codificate în muzică, putem spune că organismul uman participa activ la fenomenul muzical (compunere, redare, ascultare). Ca şi o curiozitate, amintesc aici binecunoscutul şi cercetatul fapt menţionat de Alajouamne în 1998, de Basso şi Căpitani în 1985, şi de Gordon şi Bogen în 1974, cum că atunci când apar leziuni ale creierului funcţionarea muzicală rămâne adesea intactă şi poate fi ultima care se deteriorează. Cu alte cuvinte putem spune cu tărie că emiterea şi recepţionarea sunetelor este funcţia cea mai de bază a omului.

Când ne referim la muzica formată dintr-o înlănţuire de sunete, sunete având diferite înălţimi, durate, timbre şi intensităţi, avem nevoie în mod obligatoriu de un organ specializat, care să „traducă” aceste informaţii (sunete) într-un limbaj „acceptat” de către creierul uman, informaţii pe care să le înţeleagă şi să le reproducă. Organul de recepţionare este evident organul urechii, iar pentru redare se pot folosi membrele (cântarea la un instrument) sau aparatul vocal (vocea). Evident, fără organul de recepţionare numit şi organ de control în cazul interpretării muzicale, nu putem discuta nici despre muzică, nici despre efectele acesteia. În consecinţă, este cea mai importantă structura ce comunica cu sistemul nervos central. Amintesc aici şi importanta urechii interne pentru menţinerea echilibrului corpului fizic, dar şi reprezentanta corticală a analizatorului auditiv, care se afla în lobii temporali ai emisferelor cerebrale în ariile 41, 42, şi 22.

Foarte important de specificat este şi faptul că emisferele cerebrale participă diferit la fenomenul muzical, respectiv s-a constatat că emisfera cerebrală stângă are ca arie de acoperire analiza informaţiilor muzicale – apanajul muzicienilor profesionişti dar şi a melomanilor instruiţi; şi că emisfera cerebrală dreaptă realizează trăirea emoţională a muzicii. Evident, cei ce nu cunosc legităţile fenomenului de creaţie şi redare muzicală, dar când ascultă trăiesc afectiv fiecare creaţie muzicală, îşi folosesc exclusiv emisfera cerebrală dreaptă. Totodată, consideraţiile neurofiziologice vin să releve rolul de receptor al muzicii senzorial, afectiv şi intelectual dintr-o perspectivă nouă, aceea a psihiatriei biologice, în care cercetările au evidenţiat faptul de necontestat că activitatea psihoneuroendocrinologică prin sistemele sale hipotalamo-pituitaro-adrenalian, hipotalamo-pituitaro-tiroidiană, hipotalamo-somatotrofică, hipotalamo-pituitarogonadală este implicat în producerea „armonicelor” emoţionale („armonice” în sens de rezonanţă afectivă). Pe „româneşte”, tot organismul reacţionează la stimul, iar ca reacţie la stimul (muzică) valorile biologice analizate suporta modificări, nu mari, dar sesizabile (modificări ale tensiunii arteriale, frecvenţei cardiace, temperaturii, nivelul de cortizol – care este principalul hormon de stres etc.). De aceste modificări se ocupa conexiunile sistemului limbic cu hipotalamusul, conexiune care reglează ritmurile biologice fundamentale ale corpului precum ciclul veghe-somn, temperatura corpului, activitatea corticosuprarenalei, cât şi activitatea ritmică a centrilor respiratori şi cardiaci. Evident, acordarea acestui sistem de reglare a organismului uman cu muzica ascultată atrage după sine şi modificări comportamentale am putea spune asupra organelor interne.

Când ne gândim la „raportul dintre structurile sistemului nervos central şi meloterapie” trebuie avut în vedere calitatea esenţială a tuturor organismelor vii, respeciv adaptabilitatea. Având în vedere acest aspect, este de la sine înţeles că organismul uman va reacţiona imediat la orice stimul, mai ales la cel muzical, graţie reacţiei de necontestat a emisferei cerebrale drepte, idiferent dacă reacţia acesteia este una de simpatie sau antipatie.

În concluzie, raportul dintre structurile sistemului nervos central şi meloterapie este unul de ordonare, unde supraordonat este tot ce ţine de meloterapie ca informaţie ce urmează a fi procesată/prelucrată de către subordonat – de structurile sistemului nervos central, care este ca un „computer” căruia i se dă a executa o comandă.

Ca o paranteză, datorită prezentării raportului dintre structurile sistemului nervos central şi meloterapie, cosider a fi de bun augur să prezint succint câţiva neurotrasmițători despre care se vorbeşte în terapia prin muzică. Prin umare:

Dopamina – unul dintre principalii neurotransmițătorii de la nivelul sistemului nervos, substanță care transmite informația între neuronii creierului. Dopamina stimulează inima, reglează fluxul de informaţii la nivelul creierului, controlează mişcarea şi permite oamenilor să cunoască sentimentele de bunăstare, plăcere uneori chiar şi pasiune. Un nivel mare de dopamină sporeşte capacitatea de a răspunde optim atât din punct de vedere fizic cât şi emoţional.

Melatonina – hormon produs de glanda pineală în cazul mamiferelor, fiind implicat în regularea ritmului circadian (ciclu de aproximativ 24 de ore al proceselor biochimice, fiziologice sau comportamentale aparținând entităților vii, inclusiv plante, animale, ciuperci sau cianobacterii). Suplimente de melatonină se administrează pacienților cu tulburări de ritm circadian, tulburări de învățare sau memorare, maladia Alzheimer, neoplazii, obezitate etc.

Serotonina – acționează şi ea ca neurotransmițător; intervine în producerea somnului, în procese mentale și afective (dereglarea lui atrage după sine depresie și anxietate, tulburare obsesiv-compulsivă etc.), în funcții motorii, în termoreglare, în reglarea presiunii arteriale, în funcții hormonale. Ca şi o curiozitate, unele surse menţionează că serotonina intervine şi în actul vomei, dar nu ne ajută această informaţie decât dacă avem de-a face cu o persoană ce prezintă actul vomei ca şi un simptom având rădăcini într-o boală psihică.

Ca şi o concluzie, terapia muzicală poate activa sau inhiba anume zone ale SNC, dar desigur, avem două modalităţi de a atinge scopul propus: supunerea pactientului la anumite frecvenţe sau constatarea genului de muzică agreat, audiţia acelui gen, apoi uşor uşor adoptarea unei alte palete muzicale, una cultă, unde cu siguranţă organismul uman graţie armoniilor sănătoase se va „reprograma” în sensul bun. Se cunoaşte prea bine experimentul cu plantele care au crescut defectos având ca muzică ambientală cea modernă (rock, house, drum`n base, dubstep etc.), şi cel cu plantele ce au crescut deosebit de armonios având în ambientul lor doar muzică preclasică şi clasică.

Damian Deheleanu – Editor Online