Ca fenomen strict fizic, sunetul constituie efectul vibraţiilor produse în natura de către corpurile elastice, idiferent de starea lor de agregare – fie ea solidă (pământ, lemn, sticlă, metal, sau derivat din acestea), lichidă (apă sau orice lichid newtonian sau non-newtonian) sau gazoasă (aer sau gaz supus la diferite influenţe). În acelaşi mod îşi pot găsi explicaţia sunetele dar şi zgomotele produse şi elaborate pe cale electrică şi electronică. Pentru ca un corp fizic să poată intra în vibraţie, implicit să producă sunete, acestea au nevoie de o influenţă exterioară – de o acţiune mecanică, cum ar fi: suflarea (instrumentele de suflat, unde viteza şi debitul aerului provoacă instrumentul să vibreze), frecarea (o întâlnim la instrumentele cu coarde şi arcuş), ciupirea (harpă dar şi instrumentele din familia chitării) sau lovirea (instrumntele de percuţie sau instrumentele din familia pianului, unde ciocănelul loveşte coarda). Totodată, vibraţiile corpurilor sonore poseda patru proprietăţi sau calităţi naturale: frecvenţa, durata, aplitudinea şi armonicele. În funcţie de raportul dintre aceste patru calităţi naturale ale virbatiilor avem sunetul muzical sau sunetul nemuzical (zgomotul). Sunetul muzical este o vibraţie ce este considerată muzicală numai dacă are frecvenţa (înălţimea) determinabilă, lucru ce-i conferă capacitatea de a fi utilizat în sistemele muzicale de intonaţie – meldică sau armonică. Totodată, avem aici sunetul muzical pur, fără armonice, şi sunetul muzical compus numit şi sunet muzical timbrat, bogat în armonice, fapt ce-i conferă un caracter individualist. Sunetul nemuzical sau zgomotul este produsul vibraţiilor neperiodice ale corpurilor sonore, ce nu au o frecvenţă precisă şi constantă, neputând de altfel a se determina un sunet fundamental. Prin natura lor, toate sunetele muzicale sunt compuse, timbrate. Chiar şi muzica electornică contemporană foloseşte în exclusivitate sunete timbrate.

Frecvenţa, durata, aplitudinea şi armonicele

Frecvenţa sonoră constituie numărul de vibraţii periodice cuprinse într-o secundă astfel rezultând înălţimea acelui sunet. Măsurarea şi identificarea frecvenţei sonore se face în hertzi (Hz), un hertz reprezentând o vibraţie dublă (completă). Sunetul cel mai grav audibil de către urechea umană este situat undeva între 12 şi 16 Hz, iar cel mai acut în jurul valorii de 20.000Hz. Evident, dacă urechea noastră nu aude acea frecvenţa asta nu înseamnă că ea nu există sau că nu este percepută de către corpul nostru. În cazul sunetului muzical, ca element structural avem aici scara generală muzicală dar şi intervalele; iar ca element suprastructural avem scările muzicale – melodia (omofonia sau polifonia) şi acordurile – armonia.

Durata, sau continuitatea în timp, este intervalul de timp, mai mic sau mai mare, necesar pentru a produce vibraţiile. Acest interval se măsoară în timp – minute, secunde şi subdiviziuni ale acestora. Ex: pentru un anume tip de instrument este necesar pentru a produce sunetul do central (do1) pentru un interval de timp de 40ms, iar pentru altul 23ms. În cazul sunetului muzical, ca element structural avem aici valorile notelor şi dar şi pauzele; iar ca element suprastructural avem ritmul şi tempoul (agogica).

Aplitudinea este elongaţia maximă pe care o realizează mişcarea vibraţiei făţă de poziţia de repaus. Aceasta mai poartă denimirea de intensitate (sau volum în cazul staţiilor de aplificare). În cazul sunetului muzical, ca element structural avem aici nuanţele şi accentele; iar ca element suprastructural avem dinamica.

Armonicele sau forma spectrală este forma complexă pe care o iau sunetele în procesul lor de emitere. Explicaţia ştiinţifică a acestui fenomen constă în următoarele: un corp sonor oarecare când este pus în mişcare vibrează nu numai în toată lugimea sa, producând pe de-o parte sunetul fundamental auzit ca unul singur, şi pe de altă parte, concomitent cu sunetul fundamental datorită vibraţiei segmentare pe toată lungimea corpului şi alte sunete, respectiv jumătăţi de sunet, treimi, pătrimi, cincimi, etc. Vibraţiile parţiale produc şi ele la rândul lor alte sunete cu alte frecvenţe ce însoţesc sunetul fundamental în emiterea sa, numindu-se din această cauză armonice. Numărul de armonice generează inevitabil timbrul, diferentand astfel „aspectul” sonor al fiecărui instrument în parte. Făcând o scurtă analogie cu domeniul plastic, sunetul rezultant este asemenea unei culori. După cum ştim, albul nu se afla niciodată în stare pură, ci este compusul spectral al acelorlate culori. În cazul sunetului muzical, ca element structural avem aici vocile umane şi instrumentele muzicale; iar ca element suprastructural avem coloritul timbral – orchestraţia.

Damian Deheleanu – Editor Online