Motto: „A vorbi despre meloterapie este a vorbi despre comunicare.” Benenzon, 1992

În psihiatrie, la Conferinţa mondială a meloterapiei din anul 1996 din Hamburg a fost prezentat un raport prin care au fost identificate patru tipuri de tratament folosind meloterapia:
1) Meloterapie suportiva şi recreaţionala;
2) Terapia prin activitate muzicală;
3) Psihoterapie muzicală de reeducare;
4) Psihoterapie muzicală de reconstrucţie.

Din cele 4 menţionate doar primele două modalităţi de tratament accentueaza relaţia terapeut-beneficiar prin ascultarea muzicii dar şi prin discutarea dispoziţiei emoţionale, sau discutând gânduri şi sentimente rezultate în urma meloterapiei. De altfel, atitudinea de ascultare este o stare de pregătire pentru terapeut în vederea perceprii oricărui nou semnal venit de la pacient fără a-l invada pe acesta cu întrebări sau teste. Totodată, melotareputul poate într-o manieră muzicală să schimbe constant apropierea şi distanţa (ca atitudine); poate da posibilitatea uşurării propriei tensiuni; poate oferi cadrul necesar pentru redescoperirea laturii creative; şi desigur prin terapie muzicală se crează şi o legătură paraverbală. Practic, muzica este un mediu care ajunge la pacient fără ca acesta să aibă sentimentul de a fi fizic atins, şi tot în cadrul muzicii, în cazul improvizaţiilor muzicale, se creează un spaţiu unde este posibilă interacţiunea unde poţi întâlni sau împărtăşi ceva fără presiunea de a se aştepta argumentarea propriilor manifestări muzicale (propriilor idei materializate prin sunete).
În prezent, avem informaţii precise că meloterapia este utilizată cu succes în mai multe condiţii, precum: depresie şi anxietate (muzica oferind relaxare); anorexie nervoasă (studii făcute de Alridge şi Verney – 1988); ameliorarea condiitiilor negative în cazul schizofreniei (studii făcute de Yao şi Zheng – 1994); reducerea durerii şi anxietăţii mai ales în cadrele specializate de îngrijire posoperatorii (Cunningham, Monson şi Bookbinder – 1997); durerea cronică din artrită reumatoidă (Schorr – 1993); durerea corelată cu cancerul (Beck – 1991); durerea asociată cu posturi compulsive (Ishii, Hagighara şi Minamisawa – 1993); în programele de reabilitare din stress (Mandel – 1996); anxietate şi tulburări de comportament ale copiilor cu dificultăţi de învăţare/cu retard mintal (Wigram – 1993); şi desigur în demente (Kneafsen – 1997).
În concluzie, mulţumită celor menţionaţi diferitele manifestări ce ţin de arealul psihiatriei, meloterapia are o bază ştiinţifică pentru un portofoliu de lucru, reuşite şi nereuşite, şi totodată punctul de plecare pentru alte cercetări, în urma cărora numărul beneficiarilor creşte progresiv.

Damian Deheleanu – Editor Online