Muzica este o necesitate a vieţii, o „activitate vitalǎ” a ei, spune profesorul Athanasiu, adăugând că „muzica şi medicina sunt două vase comunicante, medicina fiind permeabilă la muzică, iar muzica arǎtând o tendinţă de încorporare în totalitatea psihosomaticǎ a individualitǎţii”. Şi muzica şi medicina s-au demonstrat a fi cu efect vindecǎtor: una a minţii şi sufletului omenesc, cea de a doua, a trupului – numai împreună pot întregi acestea procesul vindecǎrii.

La început, arta de a vindeca prin cânt magic era partea esenţialǎ a medicinei. Dacǎ în vechiul Egipt, elementul muzical invocator era dominant, preoţii fiind, în secundar, şi medici, începând cu Hippocrate remediul a devenit primordial, invocaţia/incantaţia fiind lǎsatǎ la latitudinea/dorinţa individului. Numai începând cu secolul al XVII-lea competenţa preotului este separată de medicină, iar medicii şi muzicienii devin mai realişti în concepţiile lor. În aceeaşi perioadă apare diagnosticarea bolilor cauzate de factori psihici, fapt ce conduce spre apariţia unor noi specialişti: psihoterapeuţii.

În perioada premodernă, terapeuţii aplicau meloterapia într-un mod empiric, neavând cunoştinţe ştiinţifice despre legile fizice ale sunetelor şi efectele lor asupra organismelor vii. Ulterior, a apărut ştiinţa care se ocupǎ de acţiunea sunetelor asupra mediului fizic şi chimic, dar şi asupra fenomenelor biologice şi psihice, ştiinţă denumită sonologie. Autorul ei, savantul român George Constantinescu a intuit, iar, mai apoi, a demonstrat proprietăţile terapeutice ale sunetelor asupra structurii organismului uman, acestea acţionând mai intâi la nivelul psihicului unde produc efecte relaxante şi stimulante, mai apoi asupra întreg organismului. Studiile ştiinţifice au arătat că la baza vindecării prin sunet şi muzică se află rezonanţa: pătrunderea undelor sonore în corp care, la nivelul celulelor vii produc, prin simpatie vibraţii (unde cu diferite frecvenţe) atât asupra creierului cât şi asupra ţesuturilor şi sângelui prin producerea unei interacţiuni pur mecanice între unde şi celule, efect ce ajută la refacere şi consolidare. În unele situaţii (la auzul anumitor note) elementul sonor poate duce la „frisonări” care, odată simţite, influenţează circulaţia sangvină şi modifică presiunea arterială. Doctorul Parhon şi colaboratorii săi au demonstrat în urma cercetărilor făcute pe pacienţii influenţaţi de muzică (ca excitant puternic,) că pe lângă modificări ale circulaţiei apar şi modificări ale respiraţiei. Explicaţiile medicale vizează conexiuni la nivelul hipotalamusului.

În ceea ce priveşte aplicaţiile meloterapeutice, rolul lor este bine determinat în practica psihoterapeutică, medicală. Dacă în meditaţie şi introspecţie se foloseşte cu precădere metoda receptivă, pasivă de ascultare a muzicii, angajarea activă în muzică îl ajută pe pacient să se concentreze pe acele părţi ale corpului său care sunt sănătoase şi în putere, chiar în condiţii de slăbiciune sau pe fondul unei suferinţe cauzate de o boală fatală. Atunci când durerea se ameliorează bolnavul se poate odihni. Muzica, în special muzica „live” excită şi activează funcţiile corpului. În cazul unor boli grave, cum ar fi cancerul, s-au dezvoltat terapii cu instrumente care induc starea de pace şi calm interior. Cu ajutorul muzicii pacienţii sunt ajutaţi să suporte durerea, să treacă prin depresie, chiar să încetinească pierderea funcţiilor (ca, de exemplu, a celor cauzate de boala Alzheimer) şi să-şi îmbunătătească vizibil calitatea vieţii.

În concluzie, atât muzica cât şi medicina se adresează fiinţei umane într-un mod direct în vederea vindecării trupului şi minţii – a diminuării suferinţelor fizice şi psihice cu ajutorul tratamentului şi / sau terapiei până la vindecarea deplină.

Drd. Fulvia Anca Constantin – Editor Online